O, iubire...

O, iubire...

de Traian Dorz

O, iubire cântec dulce ce răsună peste veci
toate-toate trec pe lume, doar tu singură nu treci!
Tu rămâi mereu iubire pacea-n suflete s-o sameni
și de cea mai scumpă jertfă
să le spui mereu la oameni.
Al tău cântec plin de slavă de atâta timp răzbate
prin pustiul larg al lumii de căderi și de păcate.
Și-adierea ta cea dulce
pretutindenea sub stele
duce-n chinuri mângâierea,
duce-alin în clipe grele.
Nici un cântec nu-i vreodată să răsune-așa de dulce
ca cereasca armonie ce e-n Jertfa de pe cruce
căci cuprinde tot adâncul fericirii noastre-ntrege
a-nțelege ce sublim e
și ce trist, a nu-nțelege...
Tu rămâi în veac iubire ca s-arăți la fiii humii
ce preț mare pentru dânșii a plătit Stăpânul lumii
să le-areți ce suferință și ce moarte-ngrozitoare
a putut Hristos să-ndure
pentru-a lor răscumpărare.
Lume, oare când vedea-vei
că păcatul tău te poartă
depărtată de Golgota
tot mai jos spre marea moartă?
Când vedea-vei tu ca drumul ce spre fericire duce
este-acela ce-n lumină te apropie de cruce?
Acolo la poala crucii când vei înțelege oare
că-i Izvorul fericirii unice aici sub soare?
Că nu-i nicio altă cale spre-o viață fericită
pașnică, plăcută, dreaptă,
sfântă și desăvârșită,
spre-nfrățirea mult dorită,
spre-a luminii dulci izvoare,
decât calea ce din Jertfa lui Isus Hristos răsare!
Oameni, vreți voi fericirea,
vreți voi pacea și-ndurarea,
vreți voi alte stări din care să vă vină ușurarea?
vreți voi să v-aflați odihna sufletelor zbuciumate,
vreți lumina pentru cerul vieții voastre-ntunecate,
vreți dreptate în umblarea și-n trăirea laolaltă,
Adevărul să v-aducă strălucirea lui înaltă...
O, atuncea,
în iubire este unica slavare!
În iubirea care-n Cruce și-are-a ei adânci izvoare!
Numai ea e-n stare-a-nfrânge răul care vă doboară
ca un soare nou
și-n inimi,
și-n dorinți
să vă răsară!

Adevărul

Dionisie Giuchici

Cuvântul Tău, o Doamne-i adevărul!
Şi Duhul Sfânt pe care ni L-ai dat,
Aşa cum ne-a-nvăţat Mântuitorul,
Căci adevărul ne-a răscumpărat.

Veniţi deci ca să spunem adevărul,
Căci adevărul liberi ne-a făcut,
Aşa cum i-a-nvăţat Mântuitorul
Pe-aceia care-n El s-au încrezut.

Aceasta este calea cea curată,
Pe care cei neprihăniţi s-au dus,
Viaţa, adevărul fără pată,
Şi calea veşniciei, e Isus.

E-adevărat că adevărul doare,
Dar trebuie să-l spui neapărat,
Căci în minciună omenirea moare,
Dar adevărul ne-a răscumpărat.

Deschide Doamne ochii, prin credinţă
Să vadă fraţii adevărul sfânt!
Şi să ne-ntoarcem toţi la pocăinţă,
Şi să trăim cum scrie în Cuvânt.

Pe munte sus, în slava fericirii,
Vor locui doar cei adevăraţi,
Când noi din-inimă vestim Cuvântul,
Şi adevărul îl vestim la fraţi.

Minciuna rea şi prefăcătoria,
E uniforma celui păcătos,
Oricine nu trăieşte adevărul
Îmbracă haina celui mincinos.

Dezleagă-te din lanţul urâciunii,
Şi spune adevărul tuturor!
Să ne lăsăm de patima minciunii,
Căci păcătoşii în minciună mor.

Căci numai dacă noi iubim minciuna,
Şi mai privim spre ea şi tu şi eu,
Nu vom intra în Ţara Fericirii,
Căci adevărul sfânt e Dumnezeu!

De vom intra la nuntă fără haină,
De vom intra la cină dezbrăcaţi,
Cuvântul cel adevărat ne spune:
Vom fi legaţi şi-afară aruncaţi.

Vă amintiţi de pilda cu nuntaşii,
De omul care nu s-a pocăit,
Chiar dacă vii şi stai în adunare,
De nu eşti sincer, vei fi pedepsit.

Aşa ca Anania şi Safira,
E soarta celor care vor minţi.
Un faţa adevărului cel veşnic,
Toţi mincinoşii se vor prăbuşi.

Nu-i glumă fraţi, minciuna e fatală!
Doar adevărul ne va izbăvi!
Minciuna e o cursă, o momeală,
Ea îţi oferă bani şi bogăţii.

Iar martorul cel mincinos rămâne
Să fie judecat şi pedepsit,
În marea zi, în ziua care vine,
Cu toţi aceia care au minţit.

Căci prin minciună, vechea Izabelă,
Prin martori mincinoşi ea l-a ucis
Pe-acel Nabot, pe omul fără vină,
Luându-i via, după cum e scris.

Şi bietul Iosif pus în lanţuri grele,
În temniţă a stat, a suferit,
Din cauză că femeia păcătoasă,
Pe Potifar în faţă l-a minţit.

Şi vai, ce mulţi copii iubesc minciuna!
Minţind pe tata şi pe mama lor,
Căci mincinosul minte totdeauna,
Indiferent copil e, sau major.

Şi ce ravagii! Chiar şi credincioşii
Se mai ascund, că doar n-o fi păcat,
Se mai unesc şi ei cu mincinoşii
Şi nu declară tot ce-au câştigat...

Şi câte învârteli şi dedesupturi!
Se fac alegeri "libere", să ştiţi,
Dar cum se poate? unii prin minciună
Să stăpânească peste pocăiţi!

Minciuna însă n-are temelie,
Când bate vântul se va clătina,
Căci ea se-nalţă numaidin mândrie,
Dar nu rezistă, se va spulbera.

Şi ce folos de cele adunate?
Când adevărul nu l-ai apărat...
Sărmane om, chiar de-ai avea palate,
Pe mincinoşi vrăjmaşul i-a-nşelat.

Isus a zis: pe calea pocăinţei
Tu frate vei ajunge mântuit,
Minciuna zice: "luptă-te cu alţii,
Că doar aşa vei ajunge vestit!"

De ce să stai în praf, în umilinţă,
Când poţi să stai pe scaune de onor!
Dar mântuirea-i numai prin credinţă,
Nu-i prin onoarea dată de popor!

Făţărnicia frate, şi minciuna,
I-a înşelat pe-atâţia muritori,
Şi s-au pierdut pe veci, pe totdeauna,
Ei au căzut, chiar de-au urcat în nori.

Bărbatul care şi-a minţit soţia
Soţia care-a procedat la fel,
Judecătorul care-nchide ochii,
Tot mincinos e declarat şi el.

Şi vai, ce mulţi se-ascund după minciună!
Căci adevărul pare îngropat;
Zic mincinoşii care se adună:
"Că a minţi, n-ar fi aşa păcat..."

Dar tatăl ei nu-i adevărul, frate,
Minciuna e unealta celui rău,
Prin ea vrăjmaşul nostru ne desparte
De pocăinţă şi de Dumnezeu.

De-ai ştiut aceasta, şi-ai iubit minciuna,
Eşti cât se poate de greşit, de laş,
Chiar dacă vii aici la adunare,
Cu adevărul tu te faci vrăjmaş.

Să ne lăsăm de patima murdară!
În adevăr veniţi ca să trăim!
Să dăm păcatul, tot ce-i rău, afară!
Şi de minciună să ne pocăim!

Ea este soră şi cu lăcomia,
Căci pentru bani, se strecoară minciuni,
Ea ne aduce-n suflete mândria,
Şi-atâtea alte patimi, stricăciuni.

Ea stă ascunsă-n haine foarte fine,
De eşti atent, o poţi descoperi
În omul care înainte-ţi vine
Cu vorbe dulci, cu prefăcătorii.

Dar orişicât ţi-ar spune el din Carte,
Îl vezi că-i rece, că e prefăcut,
Iar adevărul stă de el departe,
Căci adevăru-i sfânt de la-nceput.

Un adevăr e flacără, căldură,
Minciuna-i rece ca şi un gheţar,
Chiar dacă-ţi spune multe din Scriptură,
Nu-i bucurie, nu e nici un har.

Vedeţi pe câte laturi ne atacă,
Minciuna cea de veacuri un război,
Să minţi şi tu, să mint şi eu oleacă,
Minciuna rea se ţine după noi.

Te îngrozeşte parcă adevărul,
Când ne arată tot ce e murdar,
Căci mântuirea nu-i prin iscusinţă,
Doar adevărul ne aduce har.

Căci nu averea, titlul sau onoarea,
Ne duce-n ceruri lângă Dumnezeu,
Ci pocăinţa, dragostea, răbdarea,
Şi adevărul, cât ar fi de greu.

Dar nu-nţeleg sărmanii prefăcuţi
Că trebuie întâi să ne smerim,
Isus Hristos ne porunceşte astăzi,
Să ne întoarcem, să ne pocăim.

Hristos în faţa lui Pilat răspunde,
Şi la preoţi adevărat le-a spus,
Cu preţul vieţii, Domnul nu se-ascunde,
Căci El e adevărul sfânt de sus.

Ce facem noi trecând prin strâmtorare?
Vom spune adevărul, sau minţim?
Minciuna e să ştiţi şi lepădare,
De frica morţii noi tăgăduim.

Apostolul s-a blestemat pe sine
Că nu-L cunoaşte, însă a minţit,
Şi doar atunci când a cântat cocoşul,
De Domnul lui din nou şi-a amintit.

Nu poţi cu firea, dând cu pumnul frate,
Să biruieşti minciuna celui rău,
Căci izbăvirea noastră de păcate,
E prin Isus, Fiul lui Dumnezeu.

Dar ce e rău, e că împotrivirea
Ne poartă-n valuri greu de biruit,
Când omul vrea cu mintea şi cu firea,
Să lupte, şi să fie mântuit.

Sărmanul Petru s-a convins la urmă,
Că vitejia nu e un pumnal,
Căci numai Domnul ne va trece marea,
Şi vom ajunge dincolo, la mal.

Nu mai ştirbiţi lucrarea mântuirii
Cu tot ce e străin şi omenesc,
Lăsaţi-vă de gândurile firii,
Şi cereţi harul Tatălui Ceresc!

Prin adevăr, prin focul Cincizecimii,
Să mai topim gheţarii din popor!
Să cerem fraţi, puterea înnălţimii,
Să cerem de la Domnul ajutor!

Să ridicăm ologii de pe vatră
Prin Duhul Sfânt, aşa ca la-nceput!
Să schimbe Domnul inima de piatră
La toţi aceia care au crezut!

Să scoatem "baalii" toţi din adunare!
Pe-acei ce vin cu prefăcătorii!
Să cerem de la Domnul cercetare!
Să ne trimită ploile târzii!

Ne-am săturat de cloaca cea amară,
De ape tulburi care-mbolnăvesc,
Avem nevoie de lumină clară,
Şi de puterea Tatălui Ceresc!

Veniţi să spunem lumii adevărul!
Să spunem şi la fraţi ce-i de făcut
Să ne întoarcem la Mântuitorul!
La dragostea dintâi, de la-nceput.

Să părăsim minciuna şi păcatul,
Căci Domnul vine, fraţilor, curând!
Să stăm în aşteptare, în veghere,
În adevărul Domnului umblând

Te poţi lăsa sărmane de minciună,
E foarte greu, dar cere ajutor!
Căci adevărul ne va da cunună,
Dar mincinoşii în pedeapsă mor.

Şi vai, în câte feluri se mai minte!
Minciuna e un mare dicţionar,
Şi glumele sunt tot minciuni scornite,
Aruncă-le te rog din buzunar!

Nu-ţi face listă să le pui în frunte,
Sau pe la mijloc, când ai predicat,
Căci glumele şi vorbele uşoare,
Sunt tot minciuni, ce tu le-ai strecurat.

Şi predica din prefăcătorie,
Să mă iertaţi, ea nu revarsă har,
Sărmanul om se luptă şi nu ştie,
Că toată truda lui e în zadar.

Şi rugăciunea, şi cântarea, frate,
Doar de pe buze, n-are mângâieri,
Din inimă, lucrările predate
Ne-aduc de sus dumnezeieşti puteri.

Precum se vede, omul vechi e ciumă,
El este condamnat la răstignit,
De fapt, păcatul care îl sugrumă,
Acesta trebuieşte pedepsit.

Dar noi îl punem pe altar să steie,
Îl respectăm pe omul cel firesc,
Şi-i cerem adevăruri să ne deie,
Dar bieţii oameni nu se pocăiesc.

Şi uite-aşa, nădejdi înşelătoare,
E masa noastră deseori, să ştiţi,
Căci ne hrănim cu lucruri pieritoare,
Şi ne-nşelăm că suntem mântuiţi.

Vorbim adesea şi despre răpire,
Şi slava-n care o să locuim,
Dar pocăinţa pare rătăcire,
Căci nu ne place să ne pocăim.

Cămilă dragă, acul e subţire,
Cum vei străbate, ştie Dumnezeu,
Voi fraţi zgârciţi, Isus Hristos vă spune
Că veţi ajunge-n ceruri foarte greu.

Şi cei săraci, mai mint şi ei de frică,
Şi caută adăpostul în minciuni,
Nu prin minciună omul se ridică,
Ci când înalţă sfinte rugăciuni.

Şi-acei a cu păcatele ascunse,
Pe jumătate le-au mărturisit,
Şi uită că-naintea Celui Veşnic
Orice păcat va fi descoperit.

Precum se vede, nu-i nici o scăpare,
Doar adevărul ne va izbăvi!
Căci nu există ascunziş sub soare
În care noi scăpare vom găsi.

Şi-apoi de ce să fugi? când Domnul cheamă
Să ne lăsăm de lanţul cel străin!
Căci unii strigă: "Ajutor! Salvare!"
Dar de minciună încă se mai ţin.

Deschide Doamne ochii prin credinţă!
Să vadă fraţii adevărul sfânt!
Şi să ne-ntoarcem toţi la pocăinţă,
Şi să trăim cum scrie în Cuvânt!

Şi-atunci nădejdea nu ne mai înşeală,
Când noi prin Duhul suntem ancoraţi,
În locul unde nu e îndoială,
În locul sfânt, cu-acei răscumpăraţi.

Afară vor rămâne mincinoşii
Şi cine a iubit ce e păcat,
În ceruri vor ajunge credincioşii
Ce adevărul veşnic l-au păstrat.

Amin

In noaptea de salvare

[Arată-ne aspectul, puterea Ta cea mare,
Poziţia lui Petru în noaptea de salvare,
Furtuna nopţii-amare, mânia cea rigidă,
Cu care-au fost în stare păgânii să-L ucidă.] ...

*

Amurgu-ncet coboară peste Ierusalim,
Pe Petru îl brăzdează zăvoare de venin.
Tristeţe vezi pe dânsul şi-n gânduri se frământă,
Se mângâie cu plânsul, iar uneori el cântă.

Afară vântul frige şi-n frunze naşte-un zvon...
În temniţa cea rece cu ziduri de beton,
Într-o celulă-nchisă, în locul pedepsit,
În peştera sleită, stă Petru ghemuit.

E singurul dat morţii pentru preasfântul ţel,
Căci ieri murit-a Iacov iar mâine moare el.
Dar vezi în el credinţă, ba încă şi curaj,
Că-n rugăciune-l poartă în casă la etaj.

Sunt fraţii lui ce-n noapte îl poartă-n rugăciune
Ca Dumnezeu să-l scape din mâinile păgâne.
Acolo e amarul, aicea e tristeţea,
Încolo tot oraşul aşteaptă dimineaţa.

S-alerge la piaţă, să urce pe tribune
Să vadă condamnaţii cum mor fără de vină.
E noapte-n plină beznă, adorm cu toţii greu,
Spre centru vezi lumină în curte la sinedriu.

Zvonul e în toane, de bucurie-s plini,
Irod se umflă-n pene că scapă de creştini.
Dispuşi croiesc la planuri: „Vom face iar un teatru
Cum am făcut lui Iacov vom face şi lui Petru,

Şi zi de zi scăpa-vom de-aceşti răsculători,
Cu sânge plămădi-vom azima-n sărbători;
Căci garda mi-e de pază de-aseară la-nchisoare!
De vrem le dăm viaţa dar altfel n-au scăpare.”

E noapte și-ntuneric şi zgomotu-ncetează,
Adorm chiar şi păgânii cu planul ce-l visează.
Oraşul îşi atinge momentele tăcerii,
Doar vântul se aude cum mişcă palmierii...

De-asupra unei case lângă un colţ de stradă
O stea încet se lasă de parcă-ar vrea să cadă;
Din raza ei ca cerul se vede o lumină,
Era casa lui Pavel – biserica creştină.

E noapte pretutindeni, doar ei ce mai veghează.
La temniţă străjerii făceau mereu de pază;
Au obosit în noapte căci nimenea nu-i schimbă,
De-abia vorbesc în şoaptă şi-n linişte se plimbă.

În abisul celulei lipsit măcar de-o rază
Adoarme Petru-n gânduri, aproape că visează.
Lovit de frig, de foame, legat în lanţuri reci,
Mai mult un ceas să-adoarmă pe vatra de la beci.

Deodată-n întuneric, în abisul cel mare
Apare-un foc puternic la mijloc de-nchisoare.
Un sol din cer ajunge şi trece drept prin pod,
Venit cu scop de-a-nvinge puterea lui Irod.

Se-ndreaptă către Petru şi-n coastă îl atinge:
„Îmbracă-te în grabă! Ia-ţi haina şi te-ncinge!”
Se scoală Petru iute, se uită speriat,
Sar lanţurile toate în beciul luminat!

Se-mbracă-ntr-o secundă şi îngerul îl scoate,
Sar lacătele toate la ordinele date!
La postul lor străjerii veghează fiecare
Dar fără să observe în noapte vreo mişcare.

Şi de la prima strajă până la cea din poartă,
Ieşit-au fără grijă şi fără ca să-i vadă.
Ajunşi la poarta mare li se deschise-n faţă:
Iată-i ajunşi afară în mijlocul de piaţă!

'Ici îngerul dispare iar Petru speriat
Atunci îşi vine-n fire: că Domnul l-a salvat!
Se-ndreaptă-n toiul nopţii spre locul de credinţă
Unde-l ţineau toţi fraţii în post şi stăruinţă.

Ies zorile. Se-arată a zilei revărsări,
Cocoşul mai deşteaptă oraşul prin cântări.
Luceafărul şi luna stau gata să se stingă,
Dispar stelele toate căci ziua le alungă.

Apare vechiul astru ca smuls din Eufrat
Şi primele lui raze spre centru le-a-ndreptat...
S-a deşteptat oraşul şi străzile sunt pline,
Se mişcă furnicarul ca roiul de albine.

Dar unde merg în grabă zoriţi de dimineaţă?
Un tânăr lasă vorbă: „Ne ducem la piaţă,
Ne ducem la arene, la curţile lui Saul,
Să-ajungem la tribune să prindem loc pe scaun;

Căci astăzi e sentinţă unui răsculător,
Irod îi ia viaţa în faţă la popor!”
Pe porţi, pe străzi, pe uliţi, îi vezi venind într-una
Şi-n primul ceas al zilei au şi presat tribună.

Setoşi cu-a lor privire au aţintit palatul
Să vadă nu apare Irod cu-ntemniţatul?
Dar iată că n-apare! Zadarnic stau pe vină
Lui Irod i-e ruşine şi nu ştie ce să spună!

Să spună la noroade că Petru a fugit?
Îşi degradează garda şi cei ce l-au păzit!
Dar iată ucenicii dau zvonuri prin cetate:
„O solie din ceruri l-a scos în miez de noapte!”

Vesteau prin orice casă şi-n grupuri de norod
Căci Isus îl scăpase din mâna lui Irod!
Vesteau cu îndrăzneală oriunde şi oricui
Că va răpi odată pe toţi urmaşii Lui…

Şi nu-i va duce-n lume în locuri cu dureri
Căci locul de odihnă e pregătit în cer.
De voie sau cu sila păgânii-i vezi că tac
Că nu-i prea mult cămila să treacă şi prin ac!

Sau, ce-i cu neputinţă în faţa Celui Sfânt,
Să mişte o fiinţă sau globul de pământ?!
Când El îşi mişcă astrul şi-şi face cerul ghem
Atunci până şi iadul şi demonii se tem!

Tu vrei să-i vezi puterea sau să o crezi prea mică?
Înfrunţi dumnezeirea – o larvă de furnică?!
Şi stai proptit pe soartă, pe zarul de noroc
Că-n lumea cealaltă va fi un singur loc?!

Ori nu prin Petru El ţi-a arătat în faţă
Să vezi un cer, un iad, o moarte şi-o viaţă?!
Ţi-a arătat putere şi braţul său de fier!
Ţi-a prevestit răpirea Bisericii la cer!

Zadarnic cauţi scăpare, zadarnic cauţi Scriptura
În noaptea de salvare când vei vedea răpirea.
Sau, El schimba-va-Şi planul pentru a tale fapte,
Să-ţi spună barăm anul când vine trista noapte?

Căci nu ţi-e cunoscută chiar de-ai citi în stele,
De noaptea-aceea tristă nu scrie nici pe ele!...
O... ! Câţi de pe planetă n-ar pune-n urmărire
Să vadă care-i noaptea cu semne de răpire!

O noapte vezi că cerul e înnegrit de nori,
E biciuit de trăsnet, de fulger uneori...
În alta că e roşu, că vântul burează
Şi vezi cum vine valul şi valu-naintează...

În alta e senin de-ţi vine să-l descrii,
Vezi stelele cum vin şi mişcă parcă-s vii;
Vezi luna cum se mişcă ca şi un glob de aur,
Vezi orizontul gol şi cerul tot de aur...

Pe cer tu vezi manevre şi manifeste simple,
Iar pe pământ e noapte, tăcere ca-n morminte...
Dar cine nu adoarme în noaptea cu minuni?
În sat n-auzi mişcare şi nici lătrat de câini.

Aşa văzu profetul aicea jos în vise,
O noapte-ndepărtată cu semne de răpire.
Deodată peste sat tăcerea va să cadă
Ca varul presărat, ca fulgii de zăpadă.

Dar urcă, nu coboară, se 'nalţă-ncetinel,
Mă uit în dreapta – zboară, în stânga tot la fel.
Mă uit în raza nopţii, văd alte stoluri, alte...
Cât ai privii cu ochii, nu pot fi numărate.

Şi toate-n vălul nopţii se-ndreaptă către-un nor
Ca porumbeii veseli spre porumbarul lor...
Dar asta ce să fie? mă-ntreb eu cu uimire,
O şoaptă parcă-mi spune: e noaptea de răpire.

Şi cum stăteam pe gânduri în noapte frământat
Aud că-mi bate-n poartă vecinul speriat.
„Nu mi-ai văzut copilul?” întreabă cu glas tare,
Eu dau din cap că nu ştiu, el fuge-n drumul mare.

Cum ai aprinde satul, se-ncinge dintr-o dată,
Nici nu e ora patru şi lumea-i deşteptată.
Se-aprinde totu-n ţipăt şi-n răcnete se-ndeasă,
Aud că-ncep să ţipe la fiecare casă:

„Vai!... unde mi-e tăticul?” „Vai!... unde-mi este fata?”
La unul nu-i mămica, la altul nu-i cumnata.
Bărbaţi cu nume mare caută pe-a lor soţii,
În pat e locul liber, în leagăn nu-s copii.

Pe uliţe-ntr-o clipă ca iţele se zbat,
În orice casă-s lipsă, iar ei se duc să-i caute.
Aprinsu-s-a tot satul în vaieri şi suspine,
Răcneau unul la altul, vecinii la vecine...

Deodată obosiră de-atâta alergat;
Zadarnic mai aleargă că nu-i găsiră-n sat.
Îi vezi la drumul mare ieşind ca şi o turmă,
Dar iată alte sate cum îi ajung din urmă.

Credeai că-s oi turbate venind aşa în zvon
Şi fug ca şi speriate cu lupu-n urma lor!...
Sunt curioşi să-ajungă la grupul adunat
Să vadă nu-s acolo pierduţii lor din sat?

Îmbăt aceeaşi soartă o au cu toţii-n rând,
Convinsă-i lumea toată că-i ziua Celui Sfânt!
Prin aparate fine se-aruncă-n răsputeri:
Az' noapte-a fost răpirea Bisericii la cer!

În clocot e natura cu-ntregul univers,
O biciuie Scriptura cu cel mai groaznic fier.
Firea întreagă se-nfurie că-aproape fiecare
A pierdut câte-o fiinţă-n acea noapte mare.

Articolul de bază ce fierbe-n omenire,
E ceasul cel din urmă a vremii de răpire.
Sculatu-s-a Eternul să-L vadă orice nume!
Să judece infernul pe cei rămaşi în lume.

Dar cine-o să suporte privirea slavei Sale?
Nimic din ce există nu-I poate sta în cale!
Mânia Lui ca vântul a dezmembrat natura,
Pierdutu-şi-a pământul şi forma şi figura.

Priveşte sus cum cerul ca o manta se frânge,
Pământul, atmosfera se mişcă ca o minge,
Auzi cum urlă marea şi valul se-nfurie,
Ajuns-a omenirea în teascul de mânie...

E lumea speriată cum nu s-a pomenit
Căci au ajuns să vadă Cuvântul profeţit.
Îs gata să-şi dea duhul în groaza-aceea mare
Căci îi ajunse ceasul pe care nu-l visară.

Vedeai cum fuge lumea ca turmele de oi,
Gonite de furtună, de vânturi şi de ploi...
Se-ndeasă prin biserici, prin gropi, prin crăpături,
Îi vezi pe fiecare cu mâinile-n Scripturi!

Doar nu ziceai că Biblia e-o carte învechită?
Şi nu spuneai în viaţă că-i pură rătăcire?
De ce într-o clipeală să-ţi schimbi a ta părere?
În lacrimi şi suspine îi vezi pe fiecare...

Nici cei de la Ninive nu s-au căit mai tare!
Nici cei salvaţi din mare, nici Iona nu-i întrece!
Acuma-ţi ceri iertare când vezi că-i cerul sus?
În douăzeci de veacuri n-ai avut timp destul?

Ziceai că toate-s basme, nu ţi-ai permis să crezi,
Dar iată că Stăpânul sculatu-S-a să-L vezi!
A!... de-ai putea acuma să-ntorci 'napoi trecutul...
Ai şti să ceri iertare... ai şti să crezi Cuvântul...

Ai şti să preţui clipa... ai şti şi ce să faci!
Ai şti atunci în pripă cu Domnul să te-mpaci.

*

Convinge-L azi cu gura, cu vorba iscusită
Şi spune-I să te iertare, că mâine... nu se ştie.

*

Ascultă-mă Divine, la ceea ce-mi arde dorul:
Aş vrea ca-n cer cu Tine să fie-ntreg poporul!
În norul ce Isaia văzut-a în viziune
Să fim răpiţi cu-aceia ce vor zbura-n spre Tine.

Îmbracă-ne Isuse în Duh pe fiecare,
Să fim răpiţi cu Tine, în noaptea de salvare!

 Amin.

Isus sau mosul?

In aceasta seara mare
Noi aici ne-am adunat
Ca sa-L laudam pe Domnul,
Cel mai mare Imparat.

El e acea stea din Iacov
Ce la magi sa aratat,
Ce-a fost rastignit pe cruce,
Iar apoi a inviat.

E Isus Hristos, Cuvantul,
Domnul care s-a-ntrupat,
Domnul slavei din marire:
El e Marele-mparat.

Si acum, in asta seara
Cand toti ne-am adus prinosul
Se mai pune-o intrebare:
Isus Hristos sau Mosul?

Cand merg oamenii-n biserici
Sa se roage Lui Hristos,
Sa-I sarbatoreasca ziua ,
Toti se-nchina Lui frumos.

Iar cand se intorc acasa ,
Toti iubesc pe Mos Craciun
Si Il lasa-afar' pe Domnul
Chiar in noaptea de Ajun.

Astfel, idolul Craciun
Este dus la toti in case
Si isi pun sub bradul "bun"
Multe daruri ce-s frumoase.

Chiar parintii ii invata
Pe copii ca de Craciun
Sa ii scrie o scrisoare
Idolului cel mai "bun".

Ei il pun pe mos in cuie
Chiar deasupra unui brad,
Bradul insemnand si parul
Ce-i deasupra la altar.

Iar in fata lui Craciun
Vin parintii si se- nchina
Cand aduc langa altar
A lor jertfa pentru vina.

Vin ei primii si se-nchina
Sub copacul verde
Fara-a stii ca prin aceasta
Sufletul se pierde.

Si parintii lasa-acolo,
Sub copacul inverzit
Un mic dar pentru copiii
Care-atunci-au adormit.

Astfel vin copiii mici
Si se-nchina langa brad
Cand se-apleaca sa isi scoata
Un cadou de lang-altar.

Si se-nchina, deci familia
La un idol mincinos
Dand pe Domnul iar afara,
Alungandu-L pe Hristos.

Dac-am spus un lucru rau
Ma iertati de-aceasta data,
Dar in Betleem niciunde
N-a crescut vre-un brad vreodata.

Cat despre copacul verde
Scrie-un mare lucru-Biblie
Sub acestia doar la idoli
Se-aducea multa tamaie.

Noi, frati dragi, sa fim aceia
Ce se inchina lui Hristos
Si sa daramam altarul
Idolului mincinos.

Sa il dam pe mos afara
Sa-L slujim doar pe Isus
Si atunci El ne-a gati
Un loc sus , in Paradis.
      Amin

Cine ești?

Cine ești? se întrebară
Cărturarii, fariseii.
Cine ești? se întrebară
Azi poeții si ateii.

Unii spun, născut in staul,
Acum 2000 de ani,
E-o legendă, o poveste
Născocită de sărmani.

Un răsculător istoric
Ce-si formează un partid,
Un dușman de moarte-al Romei
Sau un fiu a lui David.

Ești un mit sau teorie
Inventată de profeți,
Super om al celor vremuri
Mai înțelept ca toti.

Cine ești de dai vedere
Orbilor de lângă drum?
Cine esti Tu, cărui moartea
Și Satan ți se supun?

Cine ești Tu, care lepra
Curățești cum n-ar fi fost?
Cine ești de ne ști gândul
Și al inimilor rost?

Cine esti? Cu ce putere
Poruncesti "Ridica-ti patul"?
Cum vorbesti? In al cui nume
Tu ne poti ierta pacatul?

Cine esti de-Ti  poti permite
A-l ierta pe pacatos?
Cum poti Tu sa-l schimbi deodata
Pe olog in sanatos?

Cine esti Tu care valuri
Si furtuna potolesti?
Cum poti porunci Tu marii
Vantului ca sa-l opresti?

Cum poti tu umbla pe ape
Ca pe cel mai drept uscat?
Cum poti sa traiesti in lume
Fara-a savarsi pacat?

"Toate-acestea sunt legende"
Va rspunde necredinta
"Povestiri de peste veacuri"
Va raspunde azi stiinta.

Nu, Tu nu poti fi legenda,
Nici vre-un mit sau vre-un zeu,
Tu esti cum a zis si Petru:
Unic fiu de Dumnezeu.

Ceru-ntreg e marturie
Ca ai fost, esti si vei fi
Creator a toate cele
Dintre toate cel dintai.

Poate oare o legenda
Dealul Golgotei sa-l suie,
Tot pacatul omenirii
Tintuit in patru cuie?

Poate oare o legenda
Sa uneasca-n jurul ei
Oameni ce-au fost arsi pe ruguri,
Pusi in temniti, dati la lei?

Nu pricep cum ea prin veacuri
Nu s-a dezunificat
Cum anume, prin milenii
A ramas un unicat.

Eu cred: am dovezi o mie
Ca esti viu si-adevarat
Ca din groapa deznadejdii
Doamne, m-ai rascumparat.

Peste haina mea murdara
Ai turnat sangele Tau,
Dintr-un pacatos ca mine
Ai facut un fiu al Tau.

Nu-i sub soare vreo legenda,
Nici religie si nici lege,
Nici stiinta, nici materie
Ce pacatul poate sterge.

Unul singur e in stare
A-l ierta pe pacatos,
Singur jos si sus in ceruri:
Omul Sfant Isus Hristos.
                              Amin!

Pocainta

De Dionisie Ghiuchici

Pocaință, pană albă destinată pentru zbor,
Tu ești cea dintâi aripă care vei zbura spre nor,
Nu spre norul cel de ploaie, ci spre norul glorios,
Care-L va purta în slava, când va reveni, Christos

Pocăința-I act de lege, decretat de Duhul Sfant,
Prin Ioan Botezatorul, când slujea pe-acest pamant,
Iar apoi, Mântuitorul, l-a-ntărit făcându-l plin,
De-o mai mare experiență, pentru oricare creștin

Fără actul pocăinței, nu există mântuire,
El e actul ce rămâne pentru-ntreaga omenire,
Pentru cultele de frunte, pentru cultele mai mici,
Pocăința-I temelia oricea-I vrea tu ca să zici.

Pocăința nu-I aceea că-ți formezi un chip ciudat,
Incât toți să te cunoască după cum te-ai îmbrăcat,
Dacă nu pătrunzi acolo, unde-I miezul, 
Ce transformă prima dată caracterul,
Dacă nu pătrunzi acolo unde este conținutul,
Tu nu știi ce-I pocăința chiar dacă-I platești tributul.

Unii din creștini pun nume, mai ceva ca și părinții,
Dar sub formă de-njosire, “voi sectanții, pocăiții”
Dacă ăștia-s pocăiții, dacă asta-I pocăința,
Atunci voi cei mulți, “creștinii” ce sunteți, care-I credința?

Isus când a dat decretul, “Pocăiți-vă” a spus,
Pentru toată omenirea care crede în Isus,
Nu a spus-o nici la culte, nici sectantilor, să știți,
El a spus doar conținutul, să putem fi mântuiți.

Omul și-a format hotare, și religii și grupări,
Fiindcă nu e conținutul, de aceea-s dezbinări,
Pocăința nu-i nici hulă, nici poreclă, ea-I un act,
Care trebuie să-l facem că-I lăsat de Cel Prea-nalt.

Pocăința-I renunțarea la tot ce se pare rău,
Și-o întoarcere totală la Acel Ce-I Dumnezeu,
Pocăința-I act în Sine, nașterea sfântă de Sus,
Nașterea din Duh și apă, cum ne-a învățat Isus

Fără nașterea aceasta, spune Isus, dragul meu,
N-ai să vezi Împărăția Celui ce e Dumnezeu,
Și când nașterea aceasta a pătruns în profunzime,
Nu mai cânți în două strune, ai ieșit atunci din lume.
Atunci ești și tu copilul Împăratului de Sus,
Atunci nu tu ești Stăpânul, ci Stăpânul e Isus.

De aceea ni se cere să-nțelegem explicit,
Ce înseamnă pocăință și ce-nseamnă pocăit.
Pân-aici am spus ce-nseamnă pocăința ca și act,
Insă, hai, ca să vedem pocăința ca și FAPT.


Hai ca să vedem și roada celui care e-n-credință,
Celui care întelege ce înseamnă pocăința.
Că e mare diferență între cei ce-s dusi de val,
Și-ntre cei care slujesc strict, după original.

Într-o zi Botezătorul a strigat plin de credință:
“Faceți roade mai intâi vrednice de pocăință”.
Deci e importantă roada, rodul spune cine esti,
Rodul îți va da valoarea și Stăpânul ce-L slujești.

Tu prin felul de credință spui tot ce-ai avea de spus,
Rodul tău va confirma dacă ești al lui Isus,
Caracterul tău în slujbă dacă este sănătos,
Va conduce și lucrarea, și pe tine, la Christos

Dar de-i bolnav caracterul, vai de slujba care-o faci,
Ori că-I mare, ori că-i mică, bine-ar fi atunci să taci.
Fraților, sunt multe lucruri care ne despart de Domnul,
Pocăința este bună, nu modernă ca și omul.

De păstrăm originalul cum Isus ne-a învățat,
De păstrăm învățătura din Scripturi cu-adevărat,
De rămânem în credință cum apostolii au spus,
Noi suntem în siguranță, căci cu noi este Isus.

Cine își permite teatru ca să joace între frați,
Se va judeca cu Domnul nu cu cei înlăcrimați,
Noi rămânem lângă Domnul cum ne-nvață pocăința,
Căci avem dovadă vie căci în El e biruința!

Fiți convinși voi, frați de cruce, că avem un har deplin
Ca să fim aici cu Domnul dar și-n veșnicii,
Amin!