[Arată-ne aspectul, puterea Ta cea mare,
Poziţia lui Petru în noaptea de salvare,
Furtuna nopţii-amare, mânia cea rigidă,
Cu care-au fost în stare păgânii să-L ucidă.] ...
*
Amurgu-ncet coboară peste Ierusalim,
Pe Petru îl brăzdează zăvoare de venin.
Tristeţe vezi pe dânsul şi-n gânduri se frământă,
Se mângâie cu plânsul, iar uneori el cântă.
Afară vântul frige şi-n frunze naşte-un zvon...
În temniţa cea rece cu ziduri de beton,
Într-o celulă-nchisă, în locul pedepsit,
În peştera sleită, stă Petru ghemuit.
E singurul dat morţii pentru preasfântul ţel,
Căci ieri murit-a Iacov iar mâine moare el.
Dar vezi în el credinţă, ba încă şi curaj,
Că-n rugăciune-l poartă în casă la etaj.
Sunt fraţii lui ce-n noapte îl poartă-n rugăciune
Ca Dumnezeu să-l scape din mâinile păgâne.
Acolo e amarul, aicea e tristeţea,
Încolo tot oraşul aşteaptă dimineaţa.
S-alerge la piaţă, să urce pe tribune
Să vadă condamnaţii cum mor fără de vină.
E noapte-n plină beznă, adorm cu toţii greu,
Spre centru vezi lumină în curte la sinedriu.
Zvonul e în toane, de bucurie-s plini,
Irod se umflă-n pene că scapă de creştini.
Dispuşi croiesc la planuri: „Vom face iar un teatru
Cum am făcut lui Iacov vom face şi lui Petru,
Şi zi de zi scăpa-vom de-aceşti răsculători,
Cu sânge plămădi-vom azima-n sărbători;
Căci garda mi-e de pază de-aseară la-nchisoare!
De vrem le dăm viaţa dar altfel n-au scăpare.”
E noapte și-ntuneric şi zgomotu-ncetează,
Adorm chiar şi păgânii cu planul ce-l visează.
Oraşul îşi atinge momentele tăcerii,
Doar vântul se aude cum mişcă palmierii...
De-asupra unei case lângă un colţ de stradă
O stea încet se lasă de parcă-ar vrea să cadă;
Din raza ei ca cerul se vede o lumină,
Era casa lui Pavel – biserica creştină.
E noapte pretutindeni, doar ei ce mai veghează.
La temniţă străjerii făceau mereu de pază;
Au obosit în noapte căci nimenea nu-i schimbă,
De-abia vorbesc în şoaptă şi-n linişte se plimbă.
În abisul celulei lipsit măcar de-o rază
Adoarme Petru-n gânduri, aproape că visează.
Lovit de frig, de foame, legat în lanţuri reci,
Mai mult un ceas să-adoarmă pe vatra de la beci.
Deodată-n întuneric, în abisul cel mare
Apare-un foc puternic la mijloc de-nchisoare.
Un sol din cer ajunge şi trece drept prin pod,
Venit cu scop de-a-nvinge puterea lui Irod.
Se-ndreaptă către Petru şi-n coastă îl atinge:
„Îmbracă-te în grabă! Ia-ţi haina şi te-ncinge!”
Se scoală Petru iute, se uită speriat,
Sar lanţurile toate în beciul luminat!
Se-mbracă-ntr-o secundă şi îngerul îl scoate,
Sar lacătele toate la ordinele date!
La postul lor străjerii veghează fiecare
Dar fără să observe în noapte vreo mişcare.
Şi de la prima strajă până la cea din poartă,
Ieşit-au fără grijă şi fără ca să-i vadă.
Ajunşi la poarta mare li se deschise-n faţă:
Iată-i ajunşi afară în mijlocul de piaţă!
'Ici îngerul dispare iar Petru speriat
Atunci îşi vine-n fire: că Domnul l-a salvat!
Se-ndreaptă-n toiul nopţii spre locul de credinţă
Unde-l ţineau toţi fraţii în post şi stăruinţă.
Ies zorile. Se-arată a zilei revărsări,
Cocoşul mai deşteaptă oraşul prin cântări.
Luceafărul şi luna stau gata să se stingă,
Dispar stelele toate căci ziua le alungă.
Apare vechiul astru ca smuls din Eufrat
Şi primele lui raze spre centru le-a-ndreptat...
S-a deşteptat oraşul şi străzile sunt pline,
Se mişcă furnicarul ca roiul de albine.
Dar unde merg în grabă zoriţi de dimineaţă?
Un tânăr lasă vorbă: „Ne ducem la piaţă,
Ne ducem la arene, la curţile lui Saul,
Să-ajungem la tribune să prindem loc pe scaun;
Căci astăzi e sentinţă unui răsculător,
Irod îi ia viaţa în faţă la popor!”
Pe porţi, pe străzi, pe uliţi, îi vezi venind într-una
Şi-n primul ceas al zilei au şi presat tribună.
Setoşi cu-a lor privire au aţintit palatul
Să vadă nu apare Irod cu-ntemniţatul?
Dar iată că n-apare! Zadarnic stau pe vină
Lui Irod i-e ruşine şi nu ştie ce să spună!
Să spună la noroade că Petru a fugit?
Îşi degradează garda şi cei ce l-au păzit!
Dar iată ucenicii dau zvonuri prin cetate:
„O solie din ceruri l-a scos în miez de noapte!”
Vesteau prin orice casă şi-n grupuri de norod
Căci Isus îl scăpase din mâna lui Irod!
Vesteau cu îndrăzneală oriunde şi oricui
Că va răpi odată pe toţi urmaşii Lui…
Şi nu-i va duce-n lume în locuri cu dureri
Căci locul de odihnă e pregătit în cer.
De voie sau cu sila păgânii-i vezi că tac
Că nu-i prea mult cămila să treacă şi prin ac!
Sau, ce-i cu neputinţă în faţa Celui Sfânt,
Să mişte o fiinţă sau globul de pământ?!
Când El îşi mişcă astrul şi-şi face cerul ghem
Atunci până şi iadul şi demonii se tem!
Tu vrei să-i vezi puterea sau să o crezi prea mică?
Înfrunţi dumnezeirea – o larvă de furnică?!
Şi stai proptit pe soartă, pe zarul de noroc
Că-n lumea cealaltă va fi un singur loc?!
Ori nu prin Petru El ţi-a arătat în faţă
Să vezi un cer, un iad, o moarte şi-o viaţă?!
Ţi-a arătat putere şi braţul său de fier!
Ţi-a prevestit răpirea Bisericii la cer!
Zadarnic cauţi scăpare, zadarnic cauţi Scriptura
În noaptea de salvare când vei vedea răpirea.
Sau, El schimba-va-Şi planul pentru a tale fapte,
Să-ţi spună barăm anul când vine trista noapte?
Căci nu ţi-e cunoscută chiar de-ai citi în stele,
De noaptea-aceea tristă nu scrie nici pe ele!...
O... ! Câţi de pe planetă n-ar pune-n urmărire
Să vadă care-i noaptea cu semne de răpire!
O noapte vezi că cerul e înnegrit de nori,
E biciuit de trăsnet, de fulger uneori...
În alta că e roşu, că vântul burează
Şi vezi cum vine valul şi valu-naintează...
În alta e senin de-ţi vine să-l descrii,
Vezi stelele cum vin şi mişcă parcă-s vii;
Vezi luna cum se mişcă ca şi un glob de aur,
Vezi orizontul gol şi cerul tot de aur...
Pe cer tu vezi manevre şi manifeste simple,
Iar pe pământ e noapte, tăcere ca-n morminte...
Dar cine nu adoarme în noaptea cu minuni?
În sat n-auzi mişcare şi nici lătrat de câini.
Aşa văzu profetul aicea jos în vise,
O noapte-ndepărtată cu semne de răpire.
Deodată peste sat tăcerea va să cadă
Ca varul presărat, ca fulgii de zăpadă.
Dar urcă, nu coboară, se 'nalţă-ncetinel,
Mă uit în dreapta – zboară, în stânga tot la fel.
Mă uit în raza nopţii, văd alte stoluri, alte...
Cât ai privii cu ochii, nu pot fi numărate.
Şi toate-n vălul nopţii se-ndreaptă către-un nor
Ca porumbeii veseli spre porumbarul lor...
Dar asta ce să fie? mă-ntreb eu cu uimire,
O şoaptă parcă-mi spune: e noaptea de răpire.
Şi cum stăteam pe gânduri în noapte frământat
Aud că-mi bate-n poartă vecinul speriat.
„Nu mi-ai văzut copilul?” întreabă cu glas tare,
Eu dau din cap că nu ştiu, el fuge-n drumul mare.
Cum ai aprinde satul, se-ncinge dintr-o dată,
Nici nu e ora patru şi lumea-i deşteptată.
Se-aprinde totu-n ţipăt şi-n răcnete se-ndeasă,
Aud că-ncep să ţipe la fiecare casă:
„Vai!... unde mi-e tăticul?” „Vai!... unde-mi este fata?”
La unul nu-i mămica, la altul nu-i cumnata.
Bărbaţi cu nume mare caută pe-a lor soţii,
În pat e locul liber, în leagăn nu-s copii.
Pe uliţe-ntr-o clipă ca iţele se zbat,
În orice casă-s lipsă, iar ei se duc să-i caute.
Aprinsu-s-a tot satul în vaieri şi suspine,
Răcneau unul la altul, vecinii la vecine...
Deodată obosiră de-atâta alergat;
Zadarnic mai aleargă că nu-i găsiră-n sat.
Îi vezi la drumul mare ieşind ca şi o turmă,
Dar iată alte sate cum îi ajung din urmă.
Credeai că-s oi turbate venind aşa în zvon
Şi fug ca şi speriate cu lupu-n urma lor!...
Sunt curioşi să-ajungă la grupul adunat
Să vadă nu-s acolo pierduţii lor din sat?
Îmbăt aceeaşi soartă o au cu toţii-n rând,
Convinsă-i lumea toată că-i ziua Celui Sfânt!
Prin aparate fine se-aruncă-n răsputeri:
Az' noapte-a fost răpirea Bisericii la cer!
În clocot e natura cu-ntregul univers,
O biciuie Scriptura cu cel mai groaznic fier.
Firea întreagă se-nfurie că-aproape fiecare
A pierdut câte-o fiinţă-n acea noapte mare.
Articolul de bază ce fierbe-n omenire,
E ceasul cel din urmă a vremii de răpire.
Sculatu-s-a Eternul să-L vadă orice nume!
Să judece infernul pe cei rămaşi în lume.
Dar cine-o să suporte privirea slavei Sale?
Nimic din ce există nu-I poate sta în cale!
Mânia Lui ca vântul a dezmembrat natura,
Pierdutu-şi-a pământul şi forma şi figura.
Priveşte sus cum cerul ca o manta se frânge,
Pământul, atmosfera se mişcă ca o minge,
Auzi cum urlă marea şi valul se-nfurie,
Ajuns-a omenirea în teascul de mânie...
E lumea speriată cum nu s-a pomenit
Căci au ajuns să vadă Cuvântul profeţit.
Îs gata să-şi dea duhul în groaza-aceea mare
Căci îi ajunse ceasul pe care nu-l visară.
Vedeai cum fuge lumea ca turmele de oi,
Gonite de furtună, de vânturi şi de ploi...
Se-ndeasă prin biserici, prin gropi, prin crăpături,
Îi vezi pe fiecare cu mâinile-n Scripturi!
Doar nu ziceai că Biblia e-o carte învechită?
Şi nu spuneai în viaţă că-i pură rătăcire?
De ce într-o clipeală să-ţi schimbi a ta părere?
În lacrimi şi suspine îi vezi pe fiecare...
Nici cei de la Ninive nu s-au căit mai tare!
Nici cei salvaţi din mare, nici Iona nu-i întrece!
Acuma-ţi ceri iertare când vezi că-i cerul sus?
În douăzeci de veacuri n-ai avut timp destul?
Ziceai că toate-s basme, nu ţi-ai permis să crezi,
Dar iată că Stăpânul sculatu-S-a să-L vezi!
A!... de-ai putea acuma să-ntorci 'napoi trecutul...
Ai şti să ceri iertare... ai şti să crezi Cuvântul...
Ai şti să preţui clipa... ai şti şi ce să faci!
Ai şti atunci în pripă cu Domnul să te-mpaci.
*
Convinge-L azi cu gura, cu vorba iscusită
Şi spune-I să te iertare, că mâine... nu se ştie.
*
Ascultă-mă Divine, la ceea ce-mi arde dorul:
Aş vrea ca-n cer cu Tine să fie-ntreg poporul!
În norul ce Isaia văzut-a în viziune
Să fim răpiţi cu-aceia ce vor zbura-n spre Tine.
Îmbracă-ne Isuse în Duh pe fiecare,
Să fim răpiţi cu Tine, în noaptea de salvare!
Amin.
